Epitafurile
Fiecare cruce are încrustat pe ea câte un epitaf scris în versuri scurte de doina. Cele mai multe epitafuri sunt scurte, în general fiind alcătuite dintr-un număr de versuri care diferă între 7 ÅŸi 17. Sunt însă ÅŸi câteva ale căror cuprins se întinde ÅŸi pe versoul crucii ÅŸi la acestea numărul versurilor se dublează. Versurile sunt simple, spontane ÅŸi scrise în grai maramureÅŸan, de multe ori gramatică fiind neglijată. Ele poartă însă o mare încătură de duh ÅŸi har.
Toate epitafele sunt definitorii. Fiecare cuprinde în câteva versuri numele ÅŸi ceea ce a fost esenÅ£ial în viaţă celui de sub cruce. În acest fel, epitafele ne vorbesc despre oamenii din SăpânÅ£a, despre ce a fost bun sau rău în viaÅ£a lor, despre meserii ÅŸi pasiuni, de multe ori viciile căpătând nuanÅ£e hazlii. Fapte condamnabile de societatea conservatoare din satul maramureÅŸan, sunt amintite cu mult umor, fiind astfel diminuată în mare parte latura lor negativă. Dacă de exemplu, în viaÅ£a de zi cu zi soÅ£ul care îÅŸi înÅŸală soÅ£ia este condamnat vehement, pe o cruce din Cimitirul Vesel, acest lucru ar rămâne în umbră, datorită umorului generat de modul de alcătuire al versurilor. ”Maniera naivă de tratare plastică ÅŸi versurile însoÅ£itoare trădează un obtimism robust ÅŸi o anumită veselie care au determinat pe unii cercetători să denumească cimitirul din SăpânÅ£a Cimitirul Vesel" ne spun George Cristea ÅŸi Mihai Dancus în lucrarea "MaramureÅŸ un muzeu viu în centrul Europei" publicată de Editura FundaÅ£iei Culturale Române în anul 2000.
Cimitirul Vesel... acest nume este un unicat prin paradoxul său, la fel ca ÅŸi locul pe care îl defineÅŸte. În epitafe sunt descrise de multe ori, drame ÅŸi tragedii profunde. Aflăm citindu-le, despre oamenii de elită pe care i-a dat SăpânÅ£a, despre feciorii SăpânÅ£ei morÅ£i în războaie, despre alÅ£ii persecutaÅ£i în timpuri de opresiune, sau despre morÅ£i în accidente tragice. Sunt descrise ÅŸi cazuri cutremurătoare de cruzime, cum este cazul unui tânăr decapitat sau al unei mame asasinată de propriul fiu. De multe ori, epitaful are un puternic rol moralizator. Am avut chiar impresia că doza de adevăr din unele, poartă ceva din proverbele pline de înÅ£elepciune regăsite în folclorul românesc.
Unele epitafe crează stări de meditaÅ£ie profundă, iar nota lor de umor este minimă. “Aceste gânduri ÅŸi sentimente sunt adânci ÅŸi dureroase, curate ÅŸi amare, duioase ÅŸi grave, chinuitoare ÅŸi consolatoare, sobre ÅŸi triste. Dar oricum ar fi, ele rămân funebre. Un asemenea cimitir mai poate fi numit vesel?” se întreabă Prof. Dr. NuÅ£u RoÅŸca în paginile dedicate Cimitirului Vesel din lucrarea sa monografică “Manastirea Sapanta-Peri”, apărută la Baia Mare în 2003. Tot Domnia Sa dă un răspuns în continuare:“Trăsătura caracteristică nu este veselia, ci aceea că aici se pune mai presus viaÅ£a decât moartea. Avem aici ideea pe care o mai întâlnim în antichitatea română.
Românii când anunÅ£au decesul cuiva nu spuneau că acela a murit, ci anunÅ£ul îl făceau prin cuvantul “Vixit” = A trăit! “Picturile de pe cruci ne arată scene definitorii din viaÅ£a celui dispărut. Culorile folosite sunt vii, iar oamenii pictaÅ£i cu ele par la fel... Scena în care cel reprezentat în pictura îÅŸi practică meseria, cântă sau coseste, dansează sau taie porcul, merge pe bicicletă sau Å£ese o cergă, toarce din caier sau frământă pâinea, i-au asigurat defunctului nemurirea.
Atunci când admiri o cruce din Cimitirul Vesel, dacă închizi pentru o clipă ochii, Å£i-l imaginezi pe cel despre care se vorbeÅŸte în epitaf plin de viaţă, mulgând oile, măcinând la moară sau poate jucând la vreo nuntă!
